În Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014 a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 348 din 17 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedura civila.

Integral

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Lapmor Impex“ – S.R.L. din Giurgiu în Dosarul nr. 8.065/236/2013 al Judecătoriei Giurgiu, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 15D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 10 iunie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 17 iunie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 24 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 8.065/236/2013, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Lapmor Impex“ – S.R.L. din Giurgiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât stabilesc un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă. Art. 713 din Codul de procedură civilă stabileşte competenţa de judecată a contestaţiilor la executare în favoarea instanţei de executare, instanţă care este definită în art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. Creditorul poate înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi prin alegerea unui executor judecătoresc de pe raza curţii de apel pentru a solicita executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui titlu, decizând astfel instanţa competentă să judece eventualele contestaţii la executare formulate de către debitor sau de terţul care este afectat de executare. Egalitatea în drepturi este încălcată prin lăsarea la latitudinea creditorului a dreptului de a-şi alege instanţa prin alegerea executorului judecătoresc din circumscripţia unei anumite judecătorii. De asemenea, prin dispoziţiile legale criticate se stabileşte un privilegiu în favoarea creditorului în raport nu numai cu debitorul, ci şi cu un terţ ale cărui drepturi sunt încălcate. Prin stabilirea de către creditor a instanţei competente să judece contestaţia la executare se încalcă şi dreptul la un proces echitabil. Mai arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă o excepţie de la regula generală prevăzută de art. 107 şi următoarele din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa de judecată în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.

5. Judecătoria Giurgiu arată că prin dispoziţiile legale criticate se stabileşte competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare instanţei în raza căreia se află sediul executorului judecătoresc, dându-se posibilitatea creditorului de a-şi alege instanţa de executare prin alegerea executorului judecătoresc. În acest fel se creează în sarcina debitorului obligaţia de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în faţa acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina debitorului pentru a se prezenta în faţa instanţei l-ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare. Astfel de dispoziţii ar putea intra în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului debitorului de a introduce acţiuni în justiţie. În plus, o astfel de dispoziţie legală de stabilire a competenţei jurisdicţionale exclusive permite creditorului gruparea tuturor litigiilor aferente activităţii sale profesionale în faţa unei singure instanţe, care nu este cea în raza căreia are sediul debitorul, ceea ce facilitează în acelaşi timp organizarea prezentării creditorului în instanţă şi o face mai puţin oneroasă.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins:

– Art. 650 alin. (1): „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.“;

– Art. 713 alin. (1): „Contestaţia se introduce la instanţa de executare.“

10. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile din Constituţie ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea arată că textele legale criticate încalcă şi normele generale prevăzute de art. 107 şi următoarele din Codul de procedură civilă care stabilesc competenţa de judecată în favoarea instanţei domiciliului pârâtului.

11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea ca instanţă de executare, iar dispoziţiile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc competenţa de judecată a contestaţiilor la executare în favoarea instanţei de executare, instanţă care este definită în art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea.

12. Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 650 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 171 din 20 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 19 mai 2014, Decizia nr. 367 din 19 mai 2014, încă nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, sau Decizia nr. 227 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 30 mai 2014, precum şi prin Decizia nr. 316 din 5 iunie 2014, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. Cu acele prilejuri, răspunzând la criticile potrivit cărora art. 650 din Codul de procedură civilă creează o discriminare între debitor şi executorul judecătoresc, debitorul fiind pus într-o situaţie de inferioritate juridică şi economică faţă de executorul judecătoresc, precum şi la acelea potrivit cărora alegerea de către creditor a biroului executoresc „face anevoioasă apărarea, pe de o parte, şi creşterea nejustificată a cheltuielilor debitorului, pe de altă parte“, Curtea a reţinut că art. 650 din Codul de procedură civilă a fost adoptat de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129 potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. În privinţa criticilor potrivit cărora art. 650 din Codul de procedură civilă creează o discriminare între creditor şi debitor, ceea ce ar afecta accesul la justiţie al celui din urmă, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa cu referire la principiul egalităţii de tratament juridic, respectiv Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

13. Reţinând criticile formulate în prezenta cauză potrivit cărora dispoziţiile legale criticate stabilesc un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

14. Având în vedere dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“, Curtea reţine că actul de justiţie, în sensul art. 124 din Constituţie, este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, iar prevederile legale criticate se referă la competenţa teritorială a instanţei de executare care se stabileşte în funcţie de biroul executorului judecătoresc, iar competenţa executorului judecătoresc este determinată prin raportare la circumscripţia curţii de apel în cadrul căreia urmează să se desfăşoare executarea, în funcţie de felul urmăririi sau executării.

15. Astfel cum a reţinut Curtea în deciziile menţionate, dispoziţia legală criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129 potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Este adevărat că legea este cea care stabileşte instanţa competentă, însă din cauza generalităţii sale – circumscripţia curţii de apel –, textul art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă lasă o marjă largă de apreciere creditorului, care, în mod indirect, este cel care stabileşte instanţa de executare prin alegerea executorului judecătoresc. Astfel, Curtea reţine că potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, în circumscripţia curţilor de apel funcţionează tribunale, iar în circumscripţiile acestora din urmă sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti. În România funcţionează 15 curţi de apel, iar numărul judecătoriilor care funcţionează în circumscripţia acestora variază în funcţie de judeţele care sunt arondate fiecărei curţi de apel (spre exemplu, de la 7 judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Braşov până la 21 de judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti). În această situaţie, Curtea reţine că, prin conferirea unui asemenea drept procesual creditorului, legea nu a făcut altceva decât să creeze premisa normativă necesară pentru ca acesta să se substituie chiar legiuitorului, ceea ce contravine principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia legiuitorului îi revine sarcina stabilirii în concret a instanţei competente. Or, legiuitorul nu are competenţa constituţională de a lăsa la aprecierea părţilor stabilirea instanţei competente să judece o cerere adresată justiţiei, oricare ar fi natura acestei cereri.

16. De asemenea, Curtea reţine că, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil.

17. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 14 noiembrie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Or, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în CauzaRotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

18. În lumina celor enunţate mai sus, Curtea constată că, în mod evident, prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea nu poate decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe. Rezultă că o asemenea soluţie normativă afectează garanţiile constituţionale şi, implicit, cele convenţionale care caracterizează dreptul la un proces echitabil, garanţii menţionate la paragraful 17.

19. Faţă de cele de mai sus, Curtea constată că deficienţele de reglementare evidenţiate în ceea ce priveşte prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt de natură să încalce dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

20. De aceea revine legiuitorului sarcina ca pe viitor să reglementeze expres instanţa de executare competentă, tocmai pentru a da efect normei constituţionale a art. 126 alin. (2), în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, să adopte norme care să întrunească, aşa cum s-a arătat, criteriile de precizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, impuse de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, coroborând dispoziţiile art. 650 cu cele ale art. 651 din Codul de procedură civilă, dacă în ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mai mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

21. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că dispoziţia legală nu conţine, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care legiuitorul operează modificările legislative în acord cu cele reţinute în prealabil de Curte, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Lapmor Impex“ – S.R.L. din Giurgiu în Dosarul nr. 8.065/236/2013 al Judecătoriei Giurgiu şi constată că dispoziţiile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte, în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, şi constată că dispoziţiile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Giurgiu şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

23.07.2014