Prin Hotararea C-449/13 CA Consumer Finance SA/Ingrid Bakkaus si altii, din data de 18 decembrie 2014, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a constatat ca “directiva nu precizeaza cui ii incumba sarcina de a dovedi ca creditorul si-a executat obligatiile de informare si de verificare a bonitatii, astfel incat aceasta problema tine de ordinea juridica interna a fiecarui stat membru. In aceasta privinta, se impune ca normele de drept national sa nu fie mai putin favorabile decat cele aplicabile unor situatii similare din dreptul intern (principiul echivalentei) si sa nu faca imposibila in practica sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite de directiva (principiul efectivitatii).”
Astfel, in opinia Curtii, “principiul efectivitatii ar fi compromis daca sarcina probei privind neexecutarea obligatiilor creditorului ar reveni consumatorului”, ca urmare a faptului ca acesta din urma nu dispune de mijloace care sa ii permita sa demonstreze faptul negativ, respectiv acela ca, creditorul, nu i-a furnizat informatiile prevazute si nu a verificat bonitatea sa. “Principiul efectivitatii este garantat in cazul in care creditorul este obligat sa justifice in fata instantei, executarea adecvata a obligatiilor sale precontractuale: un creditor diligent trebuie sa fie constient de necesitatea de a colecta si de a conserva probe privind executarea obligatiilor sale de a furniza informatii si explicatii.”
Cu privire la clauza standard din contractul de credit in cauza, aceasta constituie un indiciu in sustinerea caruia creditorul trebuie sa aduca unul sau mai multe elemente de proba relevante. Curtea precizeaza ca: “daca o asemenea clauza ar implica recunoasterea de catre consumator a executarii depline si corecte a obligatiilor precontractuale care ii incumba creditorului, ea ar determina o rasturnare a sarcinii probei de natura sa compromita efectivitatea drepturilor recunoscute de directiva.”
Referitor la aspectul daca evaluarea bonitatii consumatorului poate sa fie efectuata doar pe baza informatiilor declarate de acesta din urma, fara realizarea unui control efectiv al acestor informatii prin intermediul altor elemente, Curtea constata ca “directiva confera o marja de apreciere creditorului pentru a stabili daca informatiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a atesta bonitatea consumatorului si daca este necesara o verificare prin intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, in functie de imprejurarile spetei, fie sa se multumeasca cu informatiile care ii sunt furnizate de consumator, fie sa considere ca este necesar sa obtina confirmarea acestor informatii (un control al informatiilor furnizate de consumator nefiind astfel sistematice), avand in vedere ca simple afirmatii nesustinute facute de un consumator nu pot fi, in sine, calificate ca fiind suficiente daca nu sunt insotite de inscrisuri justificative.”
Pe de alta parte, din directiva nu reiese ca evaluarea situatiei financiare si a nevoilor consumatorului trebuie efectuata inainte de furnizarea explicatiilor corespunzatoare. “Nu exista, in principiu, o legatura intre aceste doua obligatii precontractuale. Creditorul este, asadar, in masura sa dea consumatorului explicatii, fara a fi obligat sa evalueze, in prealabil, bonitatea acestuia. Cu toate acestea, creditorul trebuie sa tina seama de evaluarea bonitatii consumatorului, in masura in care aceasta evaluare impune o adaptare a explicatiilor furnizate.”
Curtea precizeaza ca “obligatiile de informare trebuie, ca urmare a insusi caracterului lor precontractual, sa fie indeplinite anterior semnarii contractului de credit, avand in vedere ca explicatiile nu trebuie in mod necesar sa fie furnizate intr-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor in cursul unei intrevederi. Curtea aminteste insa ca forma in care explicatiile trebuie furnizate consumatorului intra sub incidenta dreptului national.”