1. „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii trebuie sa fie interpretata in sensul ca se opune normelor procedurale nationale precum cele in discutie in litigiul principal care: (i) nu permit unei instante competente in materie de insolventa ca, atunci cand solutioneaza o cerere incidenta, sa verifice din oficiu validitatea, valoarea sau rangul creantelor negarantate exigibile, izvorate dintr‑un contract de credit de consum, (ii) nu permit unei astfel de instante sa verifice din oficiu legitimitatea unei creante garantate si (iii) fac imposibil si/sau excesiv de dificil pentru un consumator care are calitatea de debitor sa conteste o creanta negarantata exigibila, atunci cand astfel de creante izvorasc dintr‑un contract de credit de consum, chiar daca instanta competenta in materia insolventei dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru aceasta sarcina.”
Potrivit contractului de credit in discutie in litigiul principal, sotii Radlinger au consimtit sa obtina un imprumut garantat si ca procedura de insolventa subsecventa are ca obiect doua creante legate de aceasta datorie. Prima creanta (3 045 991 CZK) este garantata prin trei mijloace, incluzand o garantie sub forma unei ipoteci. Cea de a doua creanta (1 359 540 CZK) consta in penalitati contractuale impuse pe baza contractului de credit ca urmare a neindeplinirii obligatiei de plata a sotilor Radlinger.
2. „Articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie sa fie interpretat in sensul ca o instanta nationala sesizata cu o procedura de insolventa referitoare la un contract de credit de consum trebuie sa verifice ex officio daca informatiile prevazute in aceasta dispozitie au fost furnizate de catre creditor debitorului si sa impuna sanctiuni corespunzatoare in temeiul legislatiei nationale atunci cand aceasta obligatie nu a fost respectata.”
Regimul legislativ instituit de Directiva 2008/48 prevede obligativitatea furnizarii de informatii consumatorilor atat inainte de incheierea contractului de credit, cat si in cuprinsul acestuia. Informatiile enumerate la articolul 10 („Informatii care trebuie mentionate in contractele de credit”) reflecta cele 19 informatii prevazute la articolul 5 („Informatii precontractuale”), iar obiectivele ambelor dispozitii sunt acelea de a asigura faptul ca consumatorul este pe deplin informat.
Din expunerea instantei de trimitere legata de normele procedurale care reglementeaza procedura de insolventa nationala reiese ca instantele nationale nu sunt in masura sa aprecieze daca a fost indeplinita cerinta potrivit careia creditorii trebuie sa furnizeze consumatorilor care au calitatea de debitori informatiile impuse la articolul 10 alineatul (2) litera (d). De asemenea, reiese ca sotii Radlinger insisi nu au fost in masura sa invoce acest aspect.
3. „Expresia «valoarea totala a creditului», care figureaza la articolul 10 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, trebuie sa fie interpretata ca referindu‑se la sumele puse la dispozitia consumatorului pe baza unui contract de credit in sensul articolului 3 litera (l), si anume sumele care sunt platite in realitate consumatorului de catre imprumutator si care sunt astfel puse la dispozitia consumatorului pentru ca acesta sa le utilizeze, cu excluderea oricaror costuri datorate creditorului. Tragerea din formula prevazuta in scopul calcularii dobanzii anuale efective, care figureaza in anexa I la directiva mentionata, corespunde valorii totale a creditului.”
4. „Este de competenta instantei de trimitere sa stabileasca daca efectul cumulativ al clauzelor privind penalitatile incluse intr‑un contract de credit obliga un consumator sa plateasca o suma disproportionat de mare drept compensatie, in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13 si al punctului 1 litera (e) din anexa I la aceasta, chiar si atunci cand imprumutatorul nu insista ca toate astfel de clauze sa fie respectate in intregime sau atunci cand anumite clauze privind penalitatile sunt considerate a fi nule potrivit legislatiei nationale. In cazul in care astfel de clauze se dovedesc a fi abuzive, aplicarea tuturor acestor clauze consumatorului trebuie sa fie exclusa in intregime.”
Consumatorii au nevoie de informatiile prevazute la articolul 10 alineatul (2) litera (d): (i) pentru a le permite sa aprecieze suma pe care o platesc pentru credit, (ii) pentru a stabili daca pot obtine o tranzactie mai favorabila in alta parte si (iii) pentru a‑si organiza propriile finante in scopul de a evita lipsurile si inconvenientele pe care le presupune starea de insolventa. Aceste elemente concorda cu obiectivele Directivei 2008/48 de asigurare a unui nivel ridicat de protectie a consumatorilor si de creare a unei veritabile piete interne. Informatiile referitoare la valoarea totala a creditului sunt relevante pentru calculul DAE in temeiul unui contract de credit de consum. Ceea ce poate fi de o importanta si mai directa pentru consumator reprezinta conditiile care reglementeaza tragerea creditului: cat de multi bani vor fi pusi la dispozitia acestuia pe baza contractului de credit?
In cazul in care normele de procedura nationale impiedica un consumator care a devenit debitor sa invoce omiterea furnizarii de informatii de catre un creditor in conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (d), consumatorului i se refuza protectia acordata de Directiva 2008/48.