“Baza unitara de evaluare, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretata in sensul ca se opun unei reglementari nationale, precum cea in discutie in litigiul principal, prin care nu i se recunoaste unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adaugata datorate sau achitate pentru bunuri care i‑au fost livrate pentru motivele ca factura a fost emisa de un operator care trebuie considerat, avand in vedere criteriile prevazute de aceasta reglementare, drept un operator inexistent si ca este imposibil sa se stabileasca identitatea adevaratului furnizor al bunurilor, cu exceptia cazului in care se stabileste, in raport cu elemente obiective si fara a se solicita din partea persoanei impozabile verificari a caror sarcina nu ii revine, ca aceasta persoana impozabila stia sau ar fi trebuit sa stie ca livrarea mentionata era implicata intr‑o frauda privind taxa pe valoarea adaugata, aspect a carui verificare este de competenta instantei de trimitere.”
Prin intermediul intrebarilor formulate, care trebuie analizate impreuna, instanta de trimitere solicita in esenta sa se stabileasca daca dispozitiile celei de A sasea directive trebuie interpretate in sensul ca se opun unei reglementari nationale, precum cea in discutie in litigiul principal, prin care nu i se recunoaste unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA‑ului datorat sau achitat pentru bunuri care i‑au fost livrate pentru motivele ca factura a fost emisa de un operator care trebuie considerat, avand in vedere criteriile prevazute de aceasta reglementare, drept un operator inexistent si ca este imposibil sa se stabileasca identitatea adevaratului furnizor al bunurilor.
Potrivit unei jurisprudente consacrate, dreptul de deducere prevazut la articolul 17 si urmatoarele din A sasea directiva este un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului, care, in principiu, nu poate fi limitat si care se exercita imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operatiunilor efectuate in amonte.
Regimul deducerilor urmareste sa degreveze in intregime intreprinzatorul de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat in cadrul tuturor activitatilor sale economice. Sistemul comun al TVA‑ului garanteaza, prin urmare, neutralitatea in ceea ce priveste sarcina fiscala corespunzatoare tuturor activitatilor economice, indiferent de finalitatea sau de rezultatele acestora, cu conditia ca activitatile mentionate sa fie, in principiu, ele insele supuse TVA‑ului.
Curtea a statuat de asemenea ca o eventuala neindeplinire de catre furnizorul bunurilor a obligatiei de a declara cand incepe activitatea ca persoana impozabila nu poate repune in discutie dreptul de deducere al destinatarului bunurilor livrate in ceea ce priveste TVA‑ul achitat pentru acestea. Prin urmare, destinatarul mentionat beneficiaza de dreptul de deducere chiar daca furnizorul bunurilor este o persoana impozabila care nu este inregistrata in scopuri de TVA atunci cand facturile referitoare la bunurile livrate contin toate informatiile impuse de articolul 22 alineatul (3) litera (b) din A sasea directiva, in special pe cele necesare pentru identificarea persoanei care a intocmit facturile mentionate si a naturii respectivelor bunuri.
Curtea a concluzionat de aici ca autoritatile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul ca emitentul facturii nu mai dispune de o autorizatie de intreprinzator individual si ca, in consecinta, nu mai are dreptul de a‑si utiliza numarul de inregistrare fiscala atunci cand aceasta factura cuprinde toate informatiile prevazute la articolul 22 alineatul (3) litera (b) mentionat.