Textul integral al Deciziei:
Prin sentinţa civilă nr. 13740 din 9 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC PSVC SA în contradictoriu cu pârâta SC C.N.F. Giurgiu NAV SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta a încheiat cu pârâta două contracte de finanţare, respectiv, contractul nr. 380/21 martie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma de 200.000 USD, cu titlu de finanţare, cu termen de rambursare la un an de la data transferului bancar al sumei, şi, respectiv, contractul nr. 953/6 noiembrie 2008, prin care reclamanta a acordat pârâtei suma de 369.601 lei, cu titlu de finanţare, cu termen de rambursare la 6 luni de la data achitării sumei, cele două sume fiind virate de reclamantă cu OP 83714/7 noiembrie 2008 şi OP 79401/24 noiembrie 2008.
Prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 501.523,26 lei, compusă din: 6.300 lei, reevaluarea contractului de finanţare nr. 380/21 martie 2008, conform OMEF nr. 3055/2009, pct. 185 – 186; 268.562,40 lei, reprezentând daune moratorii în cuantum de 15 % pe an, conform art. 7 şi art. 8.1 din contractele de finanţare şi 226.680,86 lei, reprezentând dobânda legală. În justificarea pretenţiilor sale, reclamanta a invocat faptul că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de rambursare a sumelor finanţate, la termenele scadente, astfel încât la data de 16 august 2010, reclamanta a compensat datoria cu acţiunile emise de debitoare în cadrul procedurii de majorare a capitalului social, conform AGEA nr. 17/16 august 2010, astfel cum s-a convenit prin art. 5.3 şi 9.3 din contractele de finanţare.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta este acţionar majoritar al pârâtei, deţinând 80,82% din capitalul social al acesteia, iar pretenţiile reclamantei pentru sumele de 6.300 lei şi, respectiv, 268.562,40 lei, sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta şi-a exercitat dreptul de preferinţă pentru majorarea capitalului social, prin compensarea creanţelor existente la 16 august 2010, cu acţiuni ale pârâtei, conform AGEA nr. 171/16 august 2010. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale în cuantum de 226.680,86 lei, întrucât, conform art. 6 şi, respectiv, art. 7, din cele două contracte de finanţare, suma finanţată nu este purtătoare de dobândă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 74 din 8 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 268.562,40 lei cu titlu de daune moratorii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că prima critică formulată de reclamantă este întemeiată, întrucât, conform art. 7 şi 8.1 din cele două contracte de finanţare, pârâta datorează penalităţi de întârziere pentru nerambursarea sumei finanţate la scadenţă, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 1066 C. civ. şi art. 1587 C. civ.
Curtea de apel a respins ca nefondate celelalte critici invocate în dezvoltarea motivelor de apel, reţinând că dobânda legală nu este datorată, întrucât art. 6 şi, respectiv, art. 7 din contractele de finanţare prevăd expres că suma finanţată nu este purtătoare de dobândă legală. Cât priveşte suma solicitată cu titlu de refinanţare a contractului nr. 380/21 martie 2008, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 185 – 186 din OMEF nr. 3055/2009 nu prevăd obligaţia pârâtei la plata unor diferenţe rezultând din reevaluarea sumei stabilită în valută, ci cuprind reguli care organizează modul de ţinere a evidenţei contabile a creditorului. Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 alin. 1 C. civ., obligaţia din împrumutul în bani este pentru suma numerică arătată în contract, pârâta neputând fi obligată la restituirea altei sume decât aceea din contractul de împrumut. În plus, pentru întârzierea la plată, părţile au prevăzut clauze penale în contractele de finanţare, iar prin alegerea monedei dolar USD s-a evitat devalorizarea prin inflaţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând soluţia instanţei de apel pentru motive ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, întrucât intimata-reclamantă şi-a exercitat dreptul de preferinţă pentru majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor existente la data de 16 august 2010 cu acţiuni, conform hotărârii AGEA nr. 17/16 august 2010.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că intimata-reclamantă în calitate de acţionar majoritar al pârâtei avea libertatea de apreciere cu privire la numărul acţiunilor scoase la vânzare, prin raportare la actualizarea creanţei datorată de pârâtă. În plus, în anul 2011, intimata-reclamantă a vândut acţiunile prin ofertă publică către I. SA, la întocmirea raportului de evaluare a acţiunilor avându-se în vedere toate costurile legate de societate.
Recurenta-pârâtă a mai arătat în continuare că reclamanta nu poate pretinde dobânzi legale faţă de conţinutul contractelor de finanţare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Între părţile în litigiu au intervenit două contracte de finanţare, prin care reclamanta a împrumutat pârâtei sume de bani, cu obligaţia acesteia de restituire, la termenele scadente, a sumelor finanţate. Se reţine că prin art. 7 şi respectiv 8.1 din cele două contracte de finanţare părţile au prevăzut veritabile clauze penale, pentru ipoteza nerespectării termenelor de rambursare. Totodată, în art. 5.3 şi, respectiv, 9.3 din contractele de finanţare s-a prevăzut dreptul reclamantei de a converti, în calitate de acţionar al pârâtei, datoria societăţii pârâte în acţiuni, prin majorarea capitalului social al pârâtei, cu respectarea normelor speciale instituite de Legea nr. 31/1990, republicată.
În speţă, intimata-reclamantă şi-a exercitat acest drept de preferinţă instituit de art. 5.3 şi, respectiv, 9.3 din contractele de finanţare, în adunarea generală a acţionarilor recurentei-pârâte din 16 august 2010, stabilindu-se conversia creanţei intimatei-reclamante în acţiuni ale pârâtei.
Această operaţiune juridică, denumită şi conversia datoriilor societăţii în acţiuni, reprezintă o transformare a unei creanţe certe, lichide şi exigibile a unui creditor al societăţii, în acţiuni ale acesteia.
Raportând acest drept de preferinţă al asociatului-creditor la conţinutul clauzelor celor două contractele de finanţare, Înalta Curte a reţinut că intimata-reclamantă, în calitate de creditoare a recurentei-pârâte, nu putea opta pentru stingerea pro parte a creanţei sale faţă de societatea-pârâtă, respectiv, doar cu privire la suma efectiv împrumutată, cu rezervarea dreptului de a urmări societatea-pârâtă pentru accesorii, respectiv pentru penalităţile de întârziere. O atare concluzie este impusă de natura juridică a conversiei datoriilor unei societăţi, care reprezintă un veritabil mod de stingere a datoriilor neachitate la scadenţă. Prin urmare, la data de 16 august 2010, intimata-reclamantă a optat pentru conversia creanţei, se înţelege în suma existentă la această dată, în acţiuni ale societăţii pârâte, cu atât mai mult cu cât, după 16 august 2010, inexistenţa creanţei duce la inexistenţa accesoriilor acesteia, constând în penalităţi de întârziere.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte a reţinut, din interpretarea clauzelor celor două contracte de finanţare, că părţile au înţeles să prevadă două posibilităţi de recuperare a sumei finanţate de către creditoare, respectiv: fie prin obligarea la restituire a sumei împrumutate şi neachitate la scadenţă, cu obligarea la plata de penalităţi de întârziere, conform art. 7 şi 8.1 din cele două contracte, care prevăd că penalităţile sunt datorate în ipoteza întârzierii rambursării sumelor finanţate, fie prin exprimarea dreptului de preferinţă al creditorului, în speţă, reclamanta, în sensul conversiei datoriilor pârâtei în acţiuni. Ca atare, penalităţile de întârziere au fost prevăzute pentru ipoteza în care intimata-reclamantă opta pentru executarea contractului de împrumut, clauza penală având şi natura juridică a unui mijloc de constrângere a debitorului pentru executarea creanţei datorată. Or, această raţiune nu mai subzistă în ipoteza în care creditorul optează pentru transformarea datoriei în acţiuni, dreptul la restituirea sumei împrumutate fiind astfel înlocuit prin voinţa expresă a creditorului, cu dreptul la dividende.
Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă cu privire la greşita interpretare a clauzei penale din cele două contracte de finanţare, şi, implicit, a dreptului de preferinţă al intimatei-reclamante, de către instanţa de apel sunt întemeiate, intimata-reclamantă neputându-şi rezerva dreptul la penalităţi de întârziere în ipoteza în care a optat pentru conversia datoriei în acţiuni ale recurentei-pârâte, întrucât la momentul exprimării dreptului de preferinţă de către intimata-creditoare, dreptul de creanţă iniţial care dădea dreptul la restituirea sumei finanţate, s-a stins împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv, penalităţile de întârziere, fiind înlocuite cu dreptul la dividende şi, implicit, obligaţiile pur nepatrimoniale pe care le conferă calitatea de acţionar al unei societăţi comerciale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs relativ la nedatorarea dobânzilor legale, Înalta Curte a reţinut că ambele instanţe de fond au apreciat că intimata-reclamantă nu are dreptul la plata dobânzii legale, faţă de clauzele contractelor de finanţare, care prevăd că suma finanţată nu este purtătoare de dobânzi legale, astfel încât soluţia dată de cele două instanţe de fond a intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare de către intimata-reclamantă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de apelanta-reclamantă ca nefondat.