Autorul exceptiei sustine ca dispozitiile de lege criticate contravin prevederilor constitutionale ale art. 44 – Dreptul de proprietate privata, art. 53 – Restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati si art. 148 – Integrarea in Uniunea Europeana, precum si Tratatului privind asistenta juridica in cauzele civile, familiale si penale incheiat cu Ungaria, ratificat prin Decretul nr. 505/1958, publicat in Buletinul Oficial nr. 2 din 17 ianuarie 1959. Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine, cu titlu general, ca, referitor la sistemul de publicitate imobiliara al cartilor funciare, in jurisprudenta sa, a statuat ca, prin adoptarea Legii cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996, acesta s-a extins la nivelul intregii tari si are in vedere apararea intereselor proprietarilor bunurilor imobile, dar si al tertilor, permitand o identificare mult mai usoara a imobilului si avand, astfel, si efect de opozabilitate. Publicitatea imobiliara intemeiata pe sistemul de evidenta al cadastrului general are ca obiect inscrierea in cartea funciara a actelor si faptelor juridice referitoare la bunurile imobile.
Fata de instituirea conditiei ca actul autentic notarial sa fie incheiat de un notar public in functie in Romania, Curtea observa ca prin Ordonanta Guvernului nr. 66/1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999, aprobata prin Legea nr. 52/2000, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 169 din 20 aprilie 2000, cu modificarile ulterioare, Romania a aderat la Conventia cu privire la suprimarea cerintei supralegalizarii actelor oficiale straine, adoptata la Haga la 5 octombrie 1961. Astfel, potrivit art. 1 din Conventia de la Haga, dispozitiile sale se aplica actelor oficiale care au fost intocmite pe teritoriul unui stat contractant si care urmeaza sa fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant. Potrivit art. 1 alin. 2 lit. c), sunt considerate acte oficiale, in sensul Conventiei, si „actele notariale”.
Curtea observa ca, in materia privind asistenta juridica in cauzele civile, Romania a incheiat tratate bilaterale cu mai multe state, printre care si Ungaria, potrivit carora actele care au fost intocmite sau certificate de un organ de stat sau de catre o persoana oficiala pe teritoriul uneia din partile contractante sunt valabile pe teritoriul celeilalte parti contractante fara vreo alta certificare. In acest sens, potrivit art. 13 din Tratatul bilateral incheiat cu Republica Populara Ungara privind asistenta juridica in cauzele civile, familiale si penale, ratificat prin Decretul nr. 505/1958, „Actele care au fost intocmite sau certificate de un organ de stat sau de catre o persoana oficiala pe teritoriul uneia din Partile Contractante, in limitele competentei lor, in forma stabilita de legile in vigoare si prevazute cu sigiliul oficial, sunt valabile pe teritoriul celeilalte Parti Contractante fara vreo alta certificare. Aceasta este valabil si pentru semnaturile care sunt legalizate conform prevederilor legale ale uneia din Partile Contractante. Actele care pe teritoriul unei Parti Contractante se considera ca fiind acte oficiale, sunt socotite si pe teritoriul celeilalte Parti Contractante ca avand forta probatorie a actelor oficiale.”
Avand in vedere aspectele mentionate, Curtea retine ca textul de lege criticat, potrivit caruia „in cazul actului autentic notarial, acesta trebuie sa fie incheiat de un notar public in functie in Romania”, impune conditia ca actul autentic notarial sa fie incheiat de un notar public in functie in Romania, spre deosebire de reglementarea anterioara, care prevedea doar ca actul care nu este intocmit in limba romana sa fie insotit de o traducere legalizata. Or, Curtea constata ca impunerea prin art. 29 alin. (1) lit. d) teza finala din Legea nr. 7/1996 a conditiei ca actul autentic notarial sa fie autentificat de un notar public in functie in Romania contravine obligatiei de a scuti supralegalizarea actelor care urmeaza sa fie prezentate pe teritoriul Romaniei, obligatie asumata de statul roman prin Conventia cu privire la suprimarea cerintei supralegalizarii actelor oficiale straine, adoptata la Haga la 5 octombrie 1961. Cu atat mai mult, conditia prevazuta de textul de lege criticat conduce si la nerespectarea obligatiei asumate de Romania prin tratatele bilaterale privind asistenta juridica in cauzele civile, prin care statul roman s-a obligat sa respecte valabilitatea pe teritoriul sau a actelor care au fost intocmite sau certificate de un organ de stat sau de catre o persoana oficiala pe teritoriul celeilalte parti, fara vreo alta certificare.
In concluzie, Curtea constata ca prin reglementarea cuprinsa in Legea nr. 133/2012, privind instituirea conditiei ca actul notarial sa fie incheiat de un notar public in functie in Romania, se incalca obligatiile asumate de Romania prin tratatele la care este parte, ceea ce contravine prevederilor constitutionale ale art. 11 alin. (1) care consacra obligativitatea statului roman de a respecta intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.