“atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanta de contencios administrativ nu se limiteaza la un control de legalitate formala, ci trebuie sa evalueze conduita autoritatii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rationala a acesteia, pentru ca principiul proportionalitatii masurilor administrative individuale in raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative sa nu depaseasca limitele a ceea ce este adecvat si necesar pentru a atinge scopul urmarit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului sa nu fie excesiv de impovaratoare, disproportionate in raport cu scopurile vizate”.
Inalta Curte constata ca, in cauza, considerentele instantei sunt lipsite de temei legal, in ceea ce priveste afirmatia acesteia ca nu s-a adus nicio justificare de catre minister in faptul ca nu s-a emis ordinul de stabilire a datei alegerilor, atâta timp cât pe tot parcursul procesului s-au adus dovezi in ceea ce priveste faptul ca ordinul nu poate fi emis decât la solicitarea si propunerea C.N.I. si, mai mult decât atât, termenul in care putea fi emis nu expirase. Nimeni nu poate fi obligat de doua ori, in conditiile in care instanta a obligat Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale exact la aplicarea art. II alin. (1) din Legea nr. 122/2010; refuzul nejustificat prin neemiterea ordinului putea fi invocat abia dupa expirarea termenului prevazut de lege si numai in conditiile in care reclamantul C.N.I. si-ar fi indeplinit minim obligatiile si ar fi depus diligentele necesare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a solutiona o cerere este „exprimarea explicita, cu exces de putere, a vointei de a nu rezolva cererea unei persoane”, excesul de putere fiind definit in art. 2 alin. (1) lit. n): „exercitarea dreptului de apreciere al autoritatilor publice prin incalcarea limitelor competentei prevazute de lege sau prin incalcarea drepturilor si libertatilor cetatenilor”.
Dispozitiile art. 2 lit. o) din legea sus-mentionata definesc dreptul vatamat ca fiind „orice drept prevazut de Constitutie, de lege sau de alt act normativ, caruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.”.