Instanta de trimitere a dorit sa afle daca, intr‑un caz precum cel in discutie in litigiul principal, pentru a stabili daca contribuabilul realizeaza intregul sau aproape intregul sau venit impozabil in statul in care este incadrat in munca, situatia care trebuie luata in considerare nu ar trebui sa fie cea aferenta anului fiscal in intregime, ci numai cea corespunzatoare perioadei in care contribuabilul a locuit intr‑un stat membru, in speta in Republica Federala Germania, si a lucrat in alt stat membru, respectiv in Regatul Tarilor de Jos.
Astfel, instanta de trimitere a adresat CJUE urmatoarele intrebari preliminare:
„1) Articolul 39 CE trebuie interpretat in sensul ca statul membru in care un contribuabil desfasoara o activitate salariata trebuie sa ia in considerare, la aplicarea impozitului pe venit, situatia personala si familiala a persoanei interesate, in cazul in care acest contribuabil a lucrat numai o parte a anului fiscal in acest stat membru, in timp ce locuia in alt stat membru, a realizat intregul sau aproape intregul sau venit din aceasta perioada in statul in care isi desfasura activitatea profesionala, in cursul anului de referinta, a plecat sa locuiasca si sa lucreze in alt stat si considera ca nu a realizat toate sau aproape toate veniturile sale pe intreaga durata a anului fiscal in primul stat mentionat in care isi desfasura activitatea profesionala?
2) Exista vreo diferenta, relevanta in vederea formularii unui raspuns la prima intrebare, in cazul in care statul in care lucratorul a plecat sa locuiasca si sa lucreze, in cursul anului fiscal, este sau nu este un stat membru al Uniunii Europene?”
Cu privire la intrebarile preliminare, cu titlu introductiv, trebuie sa se precizeze, in primul rând, ca instanta de trimitere adreseaza aceste intrebari intr‑o situatie in care este cert ca, spre deosebire de un nerezident precum domnul Kieback, unui contribuabil rezident in Tarile de Jos i se pot lua in considerare veniturile negative aferente unei locuinte proprietate personala situate in Tarile de Jos, chiar daca, fiind plecat in cursul unui an sa locuiasca in alta tara, nu a realizat in Tarile de Jos toate sau aproape toate veniturile sale in cursul acestui an. Prin urmare, este cert ca, in speta, tratamentul rezervat contribuabililor nerezidenti in temeiul dreptului national aplicabil este mai putin avantajos decât cel de care beneficiaza contribuabilii rezidenti.
In materia impozitului direct, rezidentii si nerezidentii nu sunt, ca regula generala, in situatii comparabile, intrucât venitul obtinut pe teritoriul unui stat membru de catre un nerezident nu constituie, cel mai adesea, decât o parte din venitul sau global, centralizat la locul resedintei sale, iar capacitatea contributiva personala a nerezidentului, rezultând din luarea in considerare a ansamblului veniturilor sale si a situatiei sale personale si familiale, se poate aprecia cu cea mai mare usurinta in locul unde acesta are centrul intereselor sale personale si patrimoniale, care corespunde in general resedintei sale obisnuite.
Prin urmare, Curtea a statuat ca faptul ca un stat membru nu permite nerezidentilor sa beneficieze de anumite avantaje fiscale pe care le acorda rezidentilor nu este, ca regula generala, discriminatoriu, tinând seama de diferentele obiective care exista intre situatia rezidentilor si cea a nerezidentilor atât din punctul de vedere al sursei veniturilor, cât si din punctul de vedere al capacitatii contributive personale sau al situatiei personale si familial.
In cazul in care nerezidentul pleaca in cursul anului sa isi desfasoare activitatea profesionala in alta tara, nu exista niciun motiv sa se aprecieze ca, numai pe baza acestui fapt, statul de resedinta nu va fi in masura sa ia in considerare totalitatea veniturilor si situatia personala si familiala a persoanei interesate. In plus, din moment ce, dupa aceasta plecare, persoana interesata a putut fi angajata in mod succesiv sau chiar simultan in mai multe tari si si‑a putut stabili centrul intereselor personale si patrimoniale in oricare dintre aceste tari, nu se poate prezuma ca statul in care isi desfasura activitatea profesionala inainte de plecare are posibilitatea de a aprecia aceasta situatie cu mai mare usurinta decât statul sau, dupa caz, statele in care persoana interesata are resedinta ulterior acestei plecari.
Prin urmare, un contribuabil nerezident care nu a obtinut in statul in care era incadrat in munca toate sau aproape toate veniturile familiale de care a beneficiat in cursul intregului an avut in vedere nu se afla intr‑o situatie comparabila cu cea a rezidentilor acestui stat pentru a se tine cont de capacitatea sa contributiva in scopul impozitarii in acest stat a veniturilor sale. Statul membru in care contribuabilul a obtinut numai o parte a veniturilor sale impozabile in cursul intregului an avut in vedere nu este, asadar, obligat sa ii acorde avantajele pe care le acorda propriilor rezidenti.
Având in vedere consideratiile care preceda, este necesar sa se raspunda la intrebarile adresate ca articolul 39 alineatul (2) CE trebuie interpretat in sensul ca nu se opune ca, in scopul impozitarii veniturilor unui lucrator nerezident care si‑a desfasurat activitatile profesionale intr‑un stat membru in cursul unei parti a anului, statul membru mentionat sa refuze sa acorde acestui lucrator un avantaj fiscal in functie de situatia sa personala si familiala, pe motiv ca, desi a realizat, in acest stat membru, toate sau aproape toate veniturile sale aferente perioadei respective, acestea nu reprezinta cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile pe tot anul respectiv. Imprejurarea ca lucratorul mentionat a plecat sa isi desfasoare activitatea profesionala intr‑un stat tert, iar nu in alt stat membru al Uniunii, nu are nicio incidenta asupra acestei interpretari.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declara:
Articolul 39 alineatul (2) CE trebuie interpretat in sensul ca nu se opune ca, in scopul impozitarii veniturilor unui lucrator nerezident care si‑a desfasurat activitatile profesionale intr‑un stat membru in cursul unei parti a anului, statul membru mentionat sa refuze sa acorde acestui lucrator un avantaj fiscal in functie de situatia sa personala si familiala, pe motiv ca, desi a realizat, in acest stat membru, toate sau aproape toate veniturile sale aferente perioadei respective, acestea nu reprezinta cea mai mare parte a veniturilor sale impozabile pe tot anul respectiv. Imprejurarea ca lucratorul mentionat a plecat sa isi desfasoare activitatea profesionala intr‑un stat tert, iar nu in alt stat membru al Uniunii Europene, nu are nicio incidenta asupra acestei interpretari.