in situatia in care un contract de leasing privind un imobil prevede fie transferul proprietatii in favoarea utilizatorului la scadenta acestui contract, fie punerea la dispozitie in favoarea utilizatorului a atributelor esentiale ale proprietatii asupra acestui imobil, utilizatorului respectiv transferându‑i-se majoritatea avantajelor si a riscurilor inerente dreptului de proprietate asupra imobilului, iar valoarea actualizata a ratelor fiind practic identica cu valoarea de piata a bunului, operatiunea care rezulta dintr‑un astfel de contract trebuie sa fie asimilata unei operatiuni de achizitie a unui bun de capital.
2) Articolul 90 alineatul (1) din Directiva 2006/112 trebuie interpretat in sensul ca nu permite unei persoane impozabile sa reduca baza sa de impozitare atunci când aceasta din urma a incasat efectiv toate platile in schimbul prestatiei pe care a furnizat‑o sau atunci când, fara sa fi intervenit rezolutiunea ori anularea contractului, cealalta parte la contract nu mai datoreaza pretul convenit.
3) Principiul neutralitatii fiscale trebuie interpretat in sensul ca nu se opune ca, pe de o parte, o prestatie de leasing care priveste bunuri imobile si, pe de alta parte, cesiunea acestor bunuri imobile catre un tert (fata de contractul de leasing) sa faca obiectul unei impozitari distincte in scopuri de taxa pe valoarea adaugata, in masura in care aceste operatiuni nu pot fi considerate ca formeaza o prestatie unica, aspect care trebuie apreciat de instanta de trimitere.”
Pe plan international, in Cauza C-209/2014, Judecatorul suprem din Slovenia se intreaba cu privire la reducerea bazei de impozitare in cazul anularii unui contract de leasing imobiliar, formuland urmatoarele intrebari preliminare: „In lumina unor imprejurari precum cele din litigiul principal, articolul 90 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata trebuie sa fie interpretat in sensul ca restituirea in posesia finantatorului, din cauza neplatii obligatiilor utilizatorului, a bunului care face obiectul leasingului (bunul imobil), in vederea vânzarii ulterioare si a compensarii in temeiul contractului de leasing, desi aceasta are loc dupa ajungerea la termen a tuturor ratelor de leasing, constituie o situatie de „anul[are], […] refuz[…] sau […] nepl[ata] total[a] sau partial[a]” dupa livrare, pentru care baza de impozitare se reduce in consecinta? Articolul 2 alineatul (1), articolul 14 si articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata trebuie sa fie interpretate in sensul ca suma aferenta optiunii de cumparare, care reprezinta partea cea mai mare din obligatiile rezultate din contractele de leasing financiar si pe care utilizatorul o achita finantatorului, astfel incât, din cauza neplatii obligatiilor, finantatorul a redobândit posesia asupra obiectului leasingului, l-a vândut unui tert si a platit utilizatorului diferenta in plus fata de pretul de cumparare, rezultata din aceasta vânzare, din care, in situatia financiara finala, a scazut si suma aferenta optiunii de cumparare, trebuie sa fie considerata drept contrapartida a executarii contractului si a livrarii de bunuri si, ca atare, sa i se aplice TVA, drept contrapartida a serviciului de inchiriere sau de utilizare a bunului imobil (careia, ca atare, i se aplica TVA in temeiul legii sau la alegerea persoanei impozabile) sau drept despagubiri pentru denuntarea contractului, achitate pentru a acoperi prejudiciul produs prin neindeplinirea obligatiilor utilizatorului, care nu au o legatura directa cu vreo prestare de servicii cu titlu oneros si carora, ca atare, nu li se aplica TVA? In cazul in care, ca raspuns la a doua intrebare, se considera ca este vorba despre contrapartida pentru livrarea de bunuri si pentru executarea contractului, principiul neutralitatii TVA-ului se opune ca finantatorul sa achite de doua ori TVA-ul aferent iesirilor, si anume, prima data, cu ocazia incheierii contractelor de leasing financiar (inclusiv pentru suma aferenta optiunilor de cumparare, care a reprezentat partea cea mai mare din valoarea contractului) si, a doua oara, din cauza neplatii obligatiilor utilizatorului, la vânzarea (ulterioara) a bunului imobil catre un tert, având in vedere ca, prin situatia financiara finala, obligatia de a plati TVA-ul rezultat din a doua livrare a fost trecuta in sarcina utilizatorului?”
Curtea de Justitie Europeana a emis o decizie cu privire la intrebarile preliminare din cauza C-209/2014, stabilind faptul ca este datoria Curtii Supreme sa desfasoare toate clarificarile legale necesare in vederea rezolvarii litigiului in fond, motiv pentru care instanta de trimitere suprema din Slovenia a admis in data de 07.01.2016 calea de atac extraordinara si a trimis cauza spre rejudecare.