Opinie separata

Consideratii generale

In dezacord cu decizia adoptata prin majoritate de voturi, consideram ca sunt neconstitutionale prevederileart. 125 alin. 3 din Codul penal, prevederi potrivit carora Prescriptia nu inlatura executarea pedepselor principale nici in cazul infractiunilor prevazute la alin. 2 lit. b) pentru care, la data intrarii in vigoare a acestei dispozitii, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii. Prin noua reglementare devine imprescriptibila si executarea pedepselor pentru infractiunile de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum si pentru infractiunile intentionate urmate de moartea victimei.

De subliniat este faptul ca obiectul exceptiei de neconstitutionalitate a constat in prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescriptia executarii pedepsei, si nu prevederile art. 121 alin. 3 din Codul penal, referitoare la prescriptia raspunderii penale.

Neconstitutionalitatea prevederilor art. 125 alin. 3 din Codul penal se deduce din incalcarea principiului constitutional referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile, principiu consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constitutie, potrivit caruia Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.

In acord cu obiectul exceptiei de neconstitutionalitate invocate, considerentele deciziei ar fi trebuit sa se circumscrie exclusiv analizei prescriptiei executarii pedepsei, si nu prescriptiei raspunderii penale, exceptie cu care Curtea nu a fost sesizata.

Prescriptia executarii pedepsei

Prin prescriptie se intelege, in general, stingerea unui drept prin trecerea timpului, potrivit conditiilor prevazute de lege. Daca prescriptia raspunderii penale are in vedere stingerea oricarei forme de raspundere pentru o fapta penala, prescriptia executarii pedepsei vizeaza consecintele unei condamnari care nu a fost pusa in executare o anumita perioada determinata. Legea penala tine seama de asemenea situatii si realitati si le-a cuprins in reglementarile ei sub denumirea de „Cauze care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii“. Prescriptia face parte din aceasta categorie de cauze, fiind deopotriva o cauza care inlatura raspunderea penala, precum si o cauza care inlatura consecintele condamnarii. De prescriptie, ca o cauza juridica, legea penala leaga anumite efecte juridice, in sensul ca se produc anumite schimbari in raportul privitor la executarea pedepsei. Astfel, primul efect al acesteia consta in stingerea executarii pedepsei principale. De asemenea, prescriptia apare, ca natura juridica, in lumina efectelor sale juridice, ca o cauza de inlaturare a executarii pedepsei. Prin trecerea intervalului de timp prevazut de lege se sting atat dreptul si datoria statului de a pune in executare acea pedeapsa, cat si obligatia condamnatului de a executa pedeapsa. In sfarsit, pnlaturarea executarii pedepsei in urma implinirii termenului de prescriptie isi gaseste justificare in imprejurarea ca, in intervalul scurs, nu mai persista starea de tulburare sociala. Totodata, executarea tardiva a pedepsei nu mai corespunde unor necesitati sociale si de politica penala si nu mai contribuie la realizarea scopurilor pedepsei.

Prin urmare, prescriptia executarii pedepsei este sub raportul naturii sale juridice o cauza de stingere a executarii pedepsei pronuntate printr-o hotarare de condamnare, creand astfel certitudinea inlaturarii simultane atat a obligatiei condamnatului de a executa pedeapsa, cat si a dreptului autoritatii statului de a cere executarea ei.

Din punctul de vedere al rolului si efectelor pe care prescriptia le are in campul dreptului penal, ea constituie o situatie de fapt producatoare de consecinte juridice referitoare la raportul juridic de drept penal, pe de o parte, sub aspectul activ al acestuia, adica al dreptului de a aplica pedeapsa si de a impune executarea acesteia, iar, pe de alta parte, sub aspectul pasiv al acestui raport, adica al obligatiei de a suporta si executa pedeapsa aplicata.

Cu alte cuvinte, prescriptia constituie o cauza prin care se inlatura incidenta legii penale, prin stingerea dreptului de a cere executarea unei pedepse si, pe cale de consecinta, prin stingerea obligatiei de a executa o pedeapsa.

Daca institutia prescriptiei raspunderii penale a fost cunoscuta atat in dreptul roman, cat si in dreptul statelor din evul mediu, prescriptia executarii pedepsei este mai recenta, intrucat in dreptul vechilor legiuiri era greu de conceput sustragerea de la o condamnare pronuntata. Aceasta prescriptie a fost legiferata pentru prima data in Codul penal francez de la 1791. Codul penal francez de la 1810 cuprinde dispozitii atat cu privire la prescriptia actiunii, cat si cu privire la prescriptia executarii pedepsei. Sub influenta acestuia majoritatea statelor europene au adoptat aceasta institutie. Urmand modelul francez legislatia penala romana de la 1864 a preluat institutia prescriptiei speciale care era prevazuta in art. 593–600 din Codul de procedura penala. Codul penal din 1936 continea dispozitii (art. 164–171) prin care se reglementa institutia prescriptiei in doua sectiuni. Din prima sectiune faceau parte dispozitiile privitoare la prescriptia „incriminarii“, adica a raspunderii penale, iar din a doua sectiune faceau parte dispozitiile privitoare la prescriptia executarii pedepsei. Asadar, din punct de vedere normativ, prevederile referitoare la prescriptie din Codul penal in vigoare au precedente legislative in dreptul nostru penal.

Dispozitiile art. 125 alin. 3 din Codul penal actual, criticate in prezenta cauza, consacra imprescriptibilitatea executarii pedepsei in cazul infractiunilor prevazute de art. 174–176 si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrarii in vigoare a Legii nr. 27/2012, nu s-a implinit termenul de prescriptie a executarii.

Standard constitutional. Principiul retroactivitatii legii penale si contraventionale mai favorabile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constitutie

Legiuitorul are deplina libertate de a dispune cu privire la imprescriptibilitatea executarii pedepsei referitoare la anumite infractiuni grave, insa potrivit dispozitiilor art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, reflectate in art. 13 din Codul penal, legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile. Din aceasta perspectiva, spre deosebire de alte state europene care nu au o reglementare constitutionala similara, standardul constitutional national privind protectia drepturilor fundamentale este superior celui reglementat de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminarii ori a pedepsei.

Jurisprudenta Curtii Constitutionale a constatat ca pana la intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991 principiul neretroactivitatii legii era inscris, in materie civila, numai in art. 1 din Codul civil existent la acea data „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva“, astfel incat, nefiind un principiu constitutional, doctrina si Jurisprudenta au considerat in mod constant ca el constituia o regula de interpretare obligatorie pentru judecator, dar nu il obliga pe legiuitor, care putea dispune si altfel. De aceea au existat si legi cu caracter retroactiv, atat de drept material, cat si de drept procesual. Dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constitutional. Regula instituita de norma constitutionala are deci caracter imperativ, de la care nu se poate deroga. Chiar si in ipoteza in care legiuitorul ar dori in mod justificat sa inlature sau sa atenueze unele situatii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care sa aiba caracter retroactiv, ci trebuie sa caute mijloacele adecvate care sa nu vina in contradictie cu acest principiu constitutional.

Consecintele inscrierii principiului neretroactivitatii in Constitutie, ca un principiu cu aplicabilitate generala, sunt foarte severe si, probabil, tocmai de aceea, solutia aceasta nu se intalneste in foarte multe tari, dar, in acelasi timp, ridicarea la rangul de principiu constitutional se justifica prin faptul ca asigura in conditii mai bune securitatea juridica si increderea cetatenilor in sistemul de drept, precum si datorita faptului ca blocheaza nesocotirea separatiei dintre puterea legislativa, pe de o parte, si puterea judecatoreasca sau cea executiva, pe de alta parte, contribuind in acest fel la consolidarea statului de drept.

Analiza compatibilitatii prevederilor legale criticate cu dispozitiile art. 15 alin. (2) din Constitutie nu decurge doar din principiul legalitatii incriminarii si pedepsei, ci se intemeiaza si pe principiul securitatii juridice.

Or dreptul la siguranta persoanei, consacrat de art. 23 din Constitutie, include si securitatea juridica a individului in raporturile cu puterea. Astfel, securitatea juridica semnifica un cumul de principii care structureaza ordinea juridica fundamentata pe legalitate si ierarhie normativa, carora li se subsumeaza toate principiile consacrate de legislatie, inclusiv cel referitor la neretroactivitatea legii, cu exceptia legii penale mai favorabile. Principiul securitatii juridice nu impune determinarea anticipata si cu exactitate a datei de la care persoana nu mai poate fi supusa la executarea pedepsei, dar presupune cunoasterea unor criterii si reguli certe pe baza carora se va stabili aceasta data. Or prelungirea ulterioara a termenului de prescriptie sau declararea imprescriptibilitatii lipseste de valabilitate tocmai criteriile avute in vedere initial.

In acelasi timp, principiul neretroactivitatii implica, pe langa siguranta cetateanului in fata jus puniendi al Statului, si interdictia pentru legiuitor de a edicta legi sub influenta unor fapte sau evenimente deja petrecute sau de a le modifica pentru a acoperi si aceste fapte, cu atat mai mult cu cat o astfel de atitudine tinde sa indulceasca o anumita pasivitate a autoritatilor ce au ramas inactive o perioada indelungata. Nu trebuie uitat ca, in fapt, prescriptia se datoreaza fie pasivitatii organelor statului, fie pasivitatii victimei care nu doreste sa sesizeze autoritatile.

Garantia de obiectivitate a legii impune ca aceasta sa nu fie edictata ca o masura impotriva unor autori deja cunoscuti, ci in mod anticipat si cu valabilitate generala. Acest principiu, in materia prescriptiei, impune ca termenele sa nu fie prelungite retroactiv. Acest procedeu afecteaza principiul impartialitatii si obiectivitatii statului si poate permite crearea conditiilor de manipulare politica a procedurii penale.

Standard legal. Principiul legalitatii incriminarii si al pedepsei consacrat in legislatia romana corelativ art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale

1. Principiul legalitatii presupune in materie penala ca o persoana trebuie sa fie condamnata si pedepsita numai in baza unei legi – nullum crimen sine lege nulla poena sine lege. Obiectul si scopul garantiei instituite de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sunt un element esential al statului de drept ce ofera reale garantii impotriva arbitrariului.

Posibilitatea extinderii noilor termene de prescriptie asupra prescriptiei neimplinite in materia executarii pedepsei este indisolubil legata de natura juridica a institutiei prescriptiei penale.

Chiar considerentele deciziei prezente (nr. 511/2013) releva ca doctrina romaneasca este majoritara in a statua asupra caracterului penal substantial al institutiei prescriptiei. Aceasta este viziunea corecta ce ar fi trebuit fi avuta in vedere de Curtea Constitutionala cu prilejul analizarii prezentei exceptii de neconstitutionalitate pentru urmatoarele considerente:

Asezarea unor norme in Codul penal sau in Codul de procedura penala nu constituie un criteriu de distinctie al caracterului de drept material ori procedural al acestora si ceea ce prevaleaza consta tocmai in obiectul de reglementare si in scopul normei. Astfel, daca se ia in considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constata ca art. 125 alin. 3 din Codul penal este o norma care priveste pedeapsa, putand fi incadrata in categoria normelor de drept penal substantial. La aceeasi concluzie se ajunge si daca se ia in considerare criteriul scopului normei, care tinde la inlaturarea executarii unei pedepse si nu vizeaza o modalitate procedurala de punere in executare a acesteia. Totodata, nu poate fi inlaturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la consecintele condamnarii, instituind, in situatii tranzitorii, un arbitrariu cu privire la inlaturarea lor. In masura in care aplicarea concreta a unei norme la o speta dedusa judecatii, indiferent de ramura de drept careia ii apartine, aduce o schimbare cu privire atat la conditiile de incriminare, de tragere la raspundere penala si de aplicare a pedepselor, cat si cu privire la executarea lor,aceasta va cadea sub incidenta legii penale mai favorabile, esentiala fiind stabilirea rolului functional al institutiei prescriptiei executarii pedepsei in sistemul de drept.

De aceea, cum institutia prescriptiei, fie ca se refera la raspunderea penala, fie la consecintele condamnarii, este o norma de drept substantial, in situatia in care termenul de prescriptie a inceput sa curga sub imperiul reglementarii anterioare, dar care urmeaza a se implini sub taramul legii noi, atunci este evidenta necesitatea aplicarii legii mai favorabile. Aceasta a fost si ratiunea pentru care legiuitorul roman a inteles sa scoata reglementarea prescriptiei de sub taramul regulii tempus regit actum din Codul de procedura penala de la 1864 si sa o introduca din anul 1936 in Codul penal pentru a urma regula minor lex.

Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se au in vedere o serie de criterii referitoare atat la incadrarea faptei penale, cat si la termenul de prescriptie al acesteia, fie ca este prescriptie referitoare la raspunderea penala, fie ca este prescriptie referitoare la consecintele condamnarii.

Acelasi regim juridic de exceptie de la principiul neretroactivitatii legii penale il prezinta si materia contraventionala. In acest sens Curtea Constitutionala a Romaniei a statuat ca „respectarea principiului retroactivitatii legii contraventionale mai favorabile incumba, pe de-o parte, celui care este chemat sa aplice legea (organul care constata si aplica sanctiunea contraventionala/instanta de judecata), iar, pe de alta parte, legiuitorului, care nu poate impiedica producerea efectului retroactiv al legilor contraventionale mai favorabile.“

Prin urmare, Curtea Constitutionala a retinut ca „prevederile art. 124 din Codul penal referitoare la prescriptia speciala a raspunderii penale sunt constitutionale in masura in care nu impiedica aplicarea legii penale mai favorabile faptelor savarsite sub imperiul legii vechi. Cu acel prilej, s-a aratat ca prescriptia are, asadar, caracterul unei renuntari a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o fapta savarsita, cu conditia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data savarsirii faptei.“

Asadar, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constitutie, Curtea a constatat ca acesta are „caracter axiomatic si, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de indeplinirea unor conditii care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.“

Distinctiile dintre prescriptia raspunderii penale si prescriptia executarii pedepsei nu sunt de natura sa schimbe natura juridica a acestora, ambele consacrand institutii de drept penal substantial. Pe de alta parte, modificarile survenite cu privire la prescriptia raspunderii penale au in vedere un numar nedeterminat de beneficiari, in timp ce modificarile survenite cu privire la prescriptia executarii pedepsei devin incidente in cauze cunoscute, cu beneficiari determinati.

Legea penala mai favorabila trebuie aplicata chiar si atunci cand norma juridica are o dubla natura – pe de o parte, este o institutie procesuala, iar, pe de alta parte, este o institutie de drept material. In acest sens, jurisprudenta constitutionala a statuat faptul ca in masura in care aplicarea concreta a unei norme la o speta dedusa judecatii, indiferent de ramura de drept careia ii apartine, aduce o schimbare cu privire la conditiile de incriminare, de tragere la raspundere penala si de aplicare a pedepselor, aceasta va cadea sub incidenta legii penale mai favorabile.

2. In analiza drepturilor garantate de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale Curtea europeana s-a raportat la natura juridica a institutiei prescriptiei conferita de jurisdictiile interne in absenta unei notiuni autonome.

Prin urmare, in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, Curtea de la Strasbourg, fara a face rabat de la principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile si de la jurisprudenta sa unitara a calificat regulile in materie de prescriptie drept reguli de procedura asa dupa cum ele sunt considerate in dreptul belgian, retinand ca aplicarea imediata a unei legi de procedura care prelungeste termenul de prescriptie a raspunderii penale nu aduce atingere drepturilor garantate prin art. 7 din Conventie, deoarece prescriptia se raporteaza la pedeapsa aplicata, si nu la cea prevazuta de lege.

De altfel, dupa ce Curtea a admis aplicarea imediata a unui drept procedural, chiar daca a fost mai sever decat in legea anterioara, a subliniat ca principiile enuntate in propria jurisprudenta privind aplicarea art. 7 din Conventie reprezinta regula calauzitoare potrivit careia legea penala nu trebuie sa fie interpretata in detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Tot astfel Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale cere, in virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „sa interzica aplicarea retroactiva a legislatiei penale mai punitive in detrimentul acuzatului si sa garanteze aplicarea retroactiva a legislatiei mai favorabile“.

Tot astfel, in Cauza Previti  Curtea a retinut ca regulile privind prescriptia nu definesc infractiunile si pedepsele pe care le reprima si, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementand o conditie prealabila pentru examinarea cauzei. In consecinta, deoarece modificarea denuntata de reclamant a privit o lege de procedura, in absenta arbitrariului nimic in Conventie nu impiedica legiuitorul italian de a reglementa aplicarea sa proceselor in curs la momentul intrarii sale in vigoare, neexistand in aceste circumstante nicio violare a art. 7 din Conventie data fiind calificarea prescriptiei ca o institutie de drept procedural, si nu de drept material conform dreptului italian.

Chiar daca ne-am raporta exclusiv la art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, vom constata ca in jurisprudenta sa  Curtea de la Strasbourg a statuat ca modul de redactare a art. 7 paragraful 1 teza a doua indica faptul ca punctul de plecare in orice evaluare a existentei unei sanctiuni este daca masura in cauza a fost impusa in urma condamnarii pentru o „infractiune“. Cu toate acestea, Curtea a admis si existenta unor alti factori relevanti care pot fi luati in considerare, cum ar fi, de pilda, natura si scopul masurii in cauza, conformitatea cu legislatia nationala si chiar procedurile implicate in realizarea si punerea in aplicare a masurii. In acest scop atat Comisia, cat si Curtea au facut o distinctie clara intre o masura care constituie in esenta o „pedeapsa“ si o masura care se refera la „executarea“ sau „punerea in aplicare a pedepsei“. In consecinta, in cazul in care natura si scopul unei masuri se refera la iertarea de o pedeapsa sau la o schimbare a regimului referitor la eliberarea anticipata, aceasta nu face parte din categoria notiunii de „pedeapsa“ vizate de art. 7. Drept urmare, Curtea europeana a statuat ca legea prin care se modifica criteriile de calcul referitoare la posibilitatea eliberarii anticipate, in functie de durata muncii prestate, a avut un impact semnificativ asupra duratei efective a pedepsei in detrimentul condamnatului, pedeapsa care a fost prelungita retroactiv cu aproape noua ani. Pe cale de consecinta, desi masura contestata se referea la regimul de executare al pedepsei, s-a tinut seama si de faptul ca pentru persoana interesata a fost dificil sau chiar imposibil sa prevada la momentul savarsirii faptelor ca ar fi posibila o astfel de recalculare retroactiva.

3. Distinct de argumentele avute in vedere de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si cu precadere Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, aratam ca aceasta nu este relevanta si nu poate sprijini ideea aplicarii cu caracter retroactiv a dispozitiilor privind regimul prescriptiei penale, intrucat insasi instanta europeana a facut trimitere deseori in analiza sa si la alti factori cum ar fi conformitatea cu legislatia nationala.

In mod esential trebuie remarcata incidenta in cauza a dispozitiilor art. 20 din Constitutie. Prevederile art. 20 din Constitutie stabilesc standarde superioare de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale, standarde care nu pot fi coborate prin raportare la actele internationale. In acest sens, potrivit art. 20 alin. (2) din Constitutie, daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile. Din aceasta perspectiva, prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutie, care consacra principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile, stabilesc standarde superioare de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale. Principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile este de aplicare generala si, in consecinta, nu este posibil ca in afara exceptiilor stabilite in insusi textul constitutional privitor la legea penala si contraventionala mai favorabila sa ii poata fi aduse alte limitari fara a fi manifest neconstitutionale.

Asa fiind, considerentele dezvoltate de instanta europeana nu isi gasesc aplicabilitatea in dreptul roman, unde in mod traditional din perioada interbelica si pana in prezent prescriptia a fost considerata ca institutie apartinand dreptului penal material sau cel mult una cu caracter mixt, dar niciodata ca o institutie apartinand procedurii penale, sens in care a statuat si instanta de contencios constitutional.

Totodata, este indiscutabil recunoscut in teoria juridica ca regula generala de solutionare a conflictelor de legi in timp, in materie penala, impune aplicarea normelor mai putin severe si ca, dincolo de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, care din aceasta perspectiva este mai restrictiva, Constitutia Romaniei dispune in art. 20 alin. (2) asupra prioritatii dreptului intern in materia drepturilor si libertatilor fundamentale in ipoteza in care acestea cuprind dispozitii mai favorabile.

Imprejurarea ca de aceasta data controlul Curtii Constitutionale a Romaniei este cantonat asupra prescriptiei executarii pedepsei din perspectiva instituirii imprescriptibilitatii anumitor infractiuni pentru care nu s-a implinit termenul de prescriptie pana la aparitia legii noi nu inlatura argumentele de mai sus. In cazul prescriptiei executarii pedepsei astfel consacrate de art. 125 alin. 3 din Codul penal este afectat in mod flagrant principiul aplicarii legii penale mai favorabile pentru faptele care, desi savarsite sub imperiul legii vechi, au fost sanctionate definitiv printr-o hotarare judecatoreasca de condamnare anterioara aparitiei noilor reglementari.

4. Desi considerentele deciziei nu trimit expres la infractiunile de omor comise in timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci la imprescriptibilitatea executarii pedepselor principale in cazul infractiunilor de omor si al infractiunilor intentionate urmate de moartea victimei, care reclama o reactie ferma din partea statului si o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin scurgerea vremii de la data sesizarii lor, jurisprudenta Curtii europene pronuntata cel putin in Cauza „Asociatia 21 Decembrie 1989“si altii impotriva Romanieine prilejuieste cateva reflectii.

Astfel, Curtea a retinut „importanta dreptului victimelor si a celor in drept de a cunoaste adevarul cu privire la circumstantele evenimentelor ce implica incalcarea masiva a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viata, ce implica dreptul la o ancheta judiciara efectiva si eventualul drept la reparatie. Din acest motiv, in cazul utilizarii masive a fortei letale impotriva populatiei civile in timpul manifestatiilor antiguvernamentale precedand tranzitia de la un regim comunist la un regim democrat cum este cazul de fata, Curtea nu poate accepta ca o ancheta sa fie efectiva in cazul in care se termina prin efectul prescriptiei raspunderii penale, in vreme ce insesi autoritatile au ramas inactive.“

Asa fiind, doar pasivitatea autoritatilor a condus la incheierea anchetei prin efectul prescriptiei raspunderii penale si a atras consecinta inefectivitatii anchetelor efectuate. De aici rezulta ca numai desfasurarea unor acte de urmarire eficiente ar putea duce la indeplinirea obligatiilor rezultand din latura procedurala a art. 2 din Conventie, si nu lipsa de diligenta a autoritatilor ori abolirea prescriptiei. Aceasta cu atat mai mult cu cat Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea art. 2 din Conventie si in situatia in care cercetarea a avut ca rezultat condamnari inainte de expirarea termenului de prescriptie, insa durata excesiva a procedurii nu ii confera un caracter efectiv.

5. In ce priveste practica altor instante de contencios constitutional cum ar fi Curtea Constitutionala Federala a Germaniei, vom observa ca in acel caz nu exista, asemeni Romaniei, bariere constitutionale care sa interzica aplicarea retroactiva a normei referitoare la termenul de prescriptie. Astfel, art. 103 II GG interzice atat stabilirea infractiunii in mod retroactiv, cat si agravarea pedepsei in mod retroactiv (corelativ cu art. 13 din Codul penal roman). Legile retroactive nu sunt neadmisibile in toate cazurile – cu exceptia domeniului la care se refera art. 103. Limitele constitutionale rezulta si din acest caz din principiul sigurantei juridice care face parte din principiul statului de drept.

Chiar daca Curtea Constitutionala a Germaniei a dat prevalenta principiului echitatii in raport cu siguranta juridica, insasi decizia sa motiveaza acest procedeu prin lipsa unor interdictii de ordin constitutional. Astfel decizia citata retine: „in masura in care nu contine reglementari si precizari pentru anumite domenii in baza Constitutiei scrise, nu ofera nici exigente si interdictii de rang constitutional determinate in mod echivoc, ci constituie un principiu constitutional care necesita concretizare in functie de conditiile obiective date.“

In plus, Decizia Curtii Constitutionale Federale a Germaniei invocata in considerente se refera la prescriptia raspunderii penale, si nu la prescriptia executarii pedepsei.

Prin urmare, standardul legal consacrat de art. 7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu poate infrange standardul constitutional consacrat de art. 15 alin. (2) din Constitutie.

In consecinta, consideram ca prevederile art. 125 alin. 3 din Codul penal sunt neconstitutionale, fiind adoptate prin incalcarea art. 15 alin. (2) din Constitutie.