Textul integral al Deciziei:

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

eDecizia nr. 194/2013

Dosar nr. 133/3/2010

Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 21 octombrie 2009, sub nr. 41712/3/2009, reclamanta SC G.I. SRL a chemat în judecată pe pârâţii T.M.D. şi T.D., solicitând instanţei să dispună încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 de către B.N.P. – A.N., încheiat între pârâţi, ca promitenţi-vânzători şi reclamantă, ca promitent-cumpărător, privind imobilul teren în suprafaţă de 133 mp din str. Parfumului, sector 3, Bucureşti, pentru cauză de impreviziune, precum şi obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 67.500 euro achitată în baza antecontractului, compusă din avansul în sumă de 5.000 euro şi suma de 62.500 euro plătită ulterior în mai multe tranşe, reprezentând plata parţială din preţul imobilului.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat instanţei să constate faptul că plăţile efectuate de către reclamantă au fost achitate cu titlu de avans şi să constate încetat antecontractul de vânzare – cumpărare din culpa exclusivă a promitentei-cumpărătoare. S-a mai solicitat obligarea pârâtei – reclamante la plata de daune morale pentru prejudiciul creat prin neîncheierea antecontractului de vânzare – cumpărare, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost trimisă cauza, spre competentă soluţionare, secţiei comerciale, unde a fost înregistrată sub nr. 133/3/2010.

La termenul din 24 septembrie 2010 pârâţii – reclamanţi au depus precizare la cererea reconvenţională, solicitând instanţei să constate că plăţile de 67.500 euro efectuate de către SC G.I. SRL au fost achitate cu titlu de avans, conform antecontractului de vânzare – cumpărare şi să se constate încetat acest antecontract, din culpa exclusivă a cumpărătoarei.

Totodată au solicitat obligarea reclamantei – pârâte la plata sumei de 25.000 euro daune morale pentru prejudiciul creat prin neîncheierea antecontractului de vânzare – cumpărare.

Prin sentinţa comercială nr. 996 din 28 ianuarie 2011 pronunţată de secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 133/3/2010 s-a respins cererea formulată de reclamanta – pârâtă SC G.I. SRL în contradictoriu cu pârâţii – reclamanţi T.M.D. şi T.D., s-a admis în parte cererea reconvenţională precizată formulată de aceştia, s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 la BNP – N.A.N., s-a constatat că s-a achitat cu titlu de avans suma de 5.000 euro, s-a respins cererea privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâţii-reclamanţi a sumei de 1.391,33 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că art. 4 şi urm. din contract nu condiţionează achiziţionarea imobilului de împrumutul bancar pentru finanţare. Din interpretarea clauzelor contractuale rezultă că încheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică a fost amânată în vederea efectuării unor verificări, iar nu pentru obţinerea finanţării.

Reclamanta nu a făcut dovada producerii evenimentului imprevizibil sau cu efecte imprevizibile în sensul că, deşi invocă imposibilitatea obţinerii finanţării, nu a făcut dovezi în sensul că a întreprins demersuri pentru obţinerea unei asemenea finanţări şi a fost respinsă. Reclamanta a mai invocat majorarea costurilor de finanţare şi scăderea dramatică a preţurilor, triplarea comisioanelor bancare, fără a face dovezi în acest sens.

De asemenea, pentru aplicarea regulilor impreviziunii, momentul intervenirii evenimentului imprevizibil trebuie să se situeze în termenul acordat pentru executarea obligaţiei contractuale. în speţă, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost stabilită pentru data de 15 mai 2008 iar evenimentele invocate de reclamantă drept cauză de impreviziune sunt ulterioare – 15 septembrie 2008, în speţă apariţia evenimentului imprevizibil trebuie raportată nu la momentul la care promitentul vânzător a cerut executarea contractului, ci la momentul la care părţile au stabilit termenul de executare – 15 mai 2008, când însăşi reclamanta afirmă că nu se produsese evenimentul imprevizibil sau cu efecte imprevizibile.

De asemenea, s-a reţinut că în ce priveşte restituirea sumei de 62.500 euro, nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, în sensul că nu s-a dovedit că plata a fost făcută din eroare, cel care a efectuat plata având credinţa că este un debitor al celui care primeşte plata. Dimpotrivă, din înscrisurile întocmite cu ocazia efectuării plăţii rezultă, în mod evident, că reclamanta, care a efectuat plata, a înţeles să achite înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică parte din restul de preţ, în deplină cunoştinţă de cauză.

Cât priveşte cererea reconvenţională, s-a reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile rezilierii, întrucât pârâţii – reclamanţi au făcut dovada executării obligaţiilor asumate prin antecontract, în schimb, reclamanta pârâtă nu a făcut dovada culpei promitenţilor vânzători pentru neîncheierea contractului, respectiv nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor sale contractuale. Totodată, s-a apreciat ca neîntemeiată afirmaţia reclamantei-pârâte în sensul că pârâţii-reclamanţi nu i-au pus la dispoziţie toate documentele necesare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă finală.

Referitor la sumele achitate de promitentul cumpărător, cât priveşte suma de 5.000 euro prevăzută în antecontract, s-a apreciat ca evident faptul că aceasta a fost achitată cu titlu de arvună, părţile prevăzând în mod expres în contract titlul cu care a fost achitată această sumă.

Cu privire la suma de 62.500 euro, interpretând manifestarea de voinţă a părţilor în cauză, prin aplicarea principiului de interpretare in dubio pro reo, consacrat de dispoziţiile art. 983 C. civ., potrivit cu care convenţiile se interpretează în favoarea celui care se obligă, prima instanţă a apreciat că intenţia acestora nu a fost aceea de a califica ca arvună şi a supune regimului juridic prevăzut de art. 1298 C. civ. întreaga sumă de bani achitată de reclamantă în baza antecontractului încheiat între părţi.

S-a considerat că terminologia folosită de părţi – în cuprinsul clauzei menţionate acestea folosesc noţiunea de „avans” iar în înscrisurile care atestă plăţile ulterioare noţiunea de „tranşă de preţ” – conduce la aceeaşi concluzie.

În plus, faptul că părţile nu au înţeles să stabilească în mod expres un regim juridic identic al plăţilor după cum acestea au fost achitate înainte sau după încheierea antecontractului, a condus la concluzia că intenţia lor reală a fost aceea de a supune regimului juridic reglementat de dispoziţiile art. 1298 C. civ. doar sumele achitate de promitenta-cumpărătoare cu titlu de „avans”.

În ce priveşte capătul de cerere privitor la daunele morale, instanţa a reţinut netemeinicia acesteia, în condiţiile în care pârâta reclamantă nu a precizat în cerere în ce constă prejudiciul moral suferit şi modul de producere a prejudiciului moral, dat fiind şi faptul că neexecutarea unui contract oneros poate fi prezumată a nu produce, prin ea însăşi, prejudicii morale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL cât şi pârâţii-reclamanţi T.M.D. şi T.D.

Prin apelul său, reclamanta – pârâtă SC G.I. SRL a solicitat, ca urmare a admiterii acestuia, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii principale astfel cum a fost formulată şi respingerii cererii reconvenţionale, iar pe cale de consecinţă să se dispună încetarea antecontractului de vânzare – cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 pentru cauză de impreviziune şi să fie obligaţi intimaţii pârâţi la restituirea către apelanta reclamantă a sumei de 67.500 euro, achitată în baza antecontractului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970, 1020 şi art. 282 şi urm. C. proc. civ.

Prin apelul formulat de apelanţii pârâţi-reclamanţi T.M.D. şi T.D., aceştia au solicitat, urmare a admiterii apelului, constarea faptului ca plăţile efectuate de către SC G.I. SRL către T.M.D. şi T.D., în cuantum total de 67.500 euro, au fost achitate cu titlu de avans, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 şi obligarea SC G.I. SRL la plata de daune morale în cuantum de 106.277,5 lei echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 282 şi urm. C. proc. civ.

De asemenea, ambele părţi au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea apelului formulat de partea adversă.

Prin decizia civilă nr. 31 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL, instanţa de apel a reţinut că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a respins cererea acesteia de a se dispune încetarea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a impreviziunii şi, subsecvent acesteia, şi cererea de restituire a sumei de 67.500 euro.

S-a avut în vedere că în doctrina de specialitate şi în jurisprudenţă impreviziunea este privită ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil şi este justificată de ruperea echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic. Se admite, astfel, în situaţia în care executarea contractului sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, că există posibilitatea revizuirii efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului economic al prestaţiilor.

Din cele arătate mai sus reiese că una din condiţiile esenţiale ale teoriei impreviziunii este cea ca împrejurarea care a determinat ruperea echilibrului contractual să apară între momentul încheierii contractului şi momentul la care trebuie să aibă loc executarea de către părţi a obligaţiilor asumate, condiţie care în cazul de faţă nu este îndeplinită.

S-a constatat că părţile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare la data de 18 februarie 2008 şi au prevăzut, la art. 5, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare va avea loc la data de 15 mai 2008, iar situaţia imprevizibilă invocată de către reclamanta pârâtă (prăbuşirea pieţei imobiliare şi îngheţarea finanţărilor imobiliare) este mult ulterioară, respectiv după data de 15 septembrie 2008.

Instanţa de apel a apreciat ca nefondate susţinerile apelantei-reclamante, în sensul că nu trebuie luată în considerare data de 15 mai 2008, ci data de 18 decembrie 2008 (şi anume data pentru care pârâţii reclamanţi au convocat-o pe reclamantă pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică), câtă vreme prin antecontract părţile au stabilit cât se poate de clar data la care trebuia încheiat contractul în formă autentică, dată care nu depindea de emiterea vreunei notificări de către promitenţii vânzători, şi nu a intervenit, ulterior, vreun acord de voinţă al părţilor în sensul modificării acestei date, iar emiterea notificării din decembrie 2008 nu are nici o relevanţă cu privire la acest aspect.

S-a mai reţinut că sunt neîntemeiate şi susţinerile potrivit cărora data încheierii contractului a fost amânată din culpa promitenţilor-vânzători, care nu au pus la dispoziţie, la timp, toate documentele necesare efectuării raportului de verificare pentru obţinerea finanţării.

În antecontract (art. 2.1) a fost inserat un istoric cât se poate de detaliat al dreptului de proprietate al pârâţilor-reclamanţi asupra terenului respectiv, reclamanta – pârâtă luând astfel la cunoştinţă încă din momentul încheierii antecontractului de situaţia juridică a terenului şi de actele juridice în baza cărora soţii Toader au dobândit dreptul de proprietate.

Mai mult, la doar două zile de la încheierea antecontractului (şi anume la 20 februarie 2008) a fost emisă de către OCPI Sector 3 Bucureşti încheierea prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului pe numele promitenţilor-vânzători, reieşind aşadar că apelanta-reclamantă a avut la dispoziţie din timp documentele necesare pentru efectuarea verificărilor la care face referire.

Netemeinicia susţinerilor apelantei-reclamante cu privire la acest aspect reiese şi din faptul că aceasta nu a făcut vreo dovadă în sensul că ar fi solicitat pârâţilor-reclamanţi transmiterea unor acte suplimentare şi că, astfel, aceştia şi-ar fi încălcat, implicit, obligaţia prevăzută la art. 6.3 din antecontract, precum şi din corespondenţa electronică depusă în Anexa 31 la cererea de chemare în judecată unde se observă că nici banca de la care se afirmă că s-ar fi solicitat finanţarea nu a solicitat înscrisuri suplimentare referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului imobil.

Totodată, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate şi criticile apelantei – reclamante privind faptul că sentinţa apelată ar fi contradictorie şi că, întrucât prima instanţă a dispus rezoluţiunea antecontractului ca urmare a admiterii în parte a cererii reconvenţionale, ar fi trebuit să dispună şi admiterea în parte a cererii reclamantei pârâte de restituire a sumelor achitate cu titlu de preţ.

Se constată, analizând cererea de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanţa, că reclamanta a învestit, într-adevăr, instanţa şi cu capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor Toader la restituirea sumei de 67.500 euro, dar acest capăt de cerere este accesoriu capătului principal, respectiv cel prin care s-a solicitat să se dispună încetarea antecontractului de vânzare – cumpărare pentru cauză de impreviziune.

Or, apreciind ca fiind neîntemeiată cererea de încetare a antecontractului şi potrivit principiului accesorium sequitur principale, prima instanţă, în mod firesc, a respins şi capătul al doilea de cerere, câtă vreme rezolvarea acestuia depindea de soluţia din cererea principală.

Pe de altă parte, faptul că în cauză a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare – cumpărare, constatându-se culpa reclamantei, nu poate avea vreo relevanţă cu privire la soluţia dată capătului doi de cerere din acţiunea principală.

Aceasta, deoarece, în primul rând, pârâţii reclamanţi nu au solicitat, subsecvent cererii de declarare a rezoluţiunii, şi repunerea în situaţia anterioară, iar această măsură nu poate fi dispusă de instanţă în lipsa unei cereri a părţilor în acest sens.

Mai trebuie arătat că a admite, fie chiar şi în parte, capătul doi al acţiunii principale ca urmare a declarării rezoluţiunii antecontractului la cererea pârâţilor reclamanţi ar fi însemnat ca prima instanţă să schimbe cauza acestui capăt de cerere, schimbând astfel, din oficiu, fundamentul pretenţiei supuse judecăţii şi să încalce, în acest mod, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

De asemenea, faptul că în apel reclamanta-pârâtă a solicitat admiterea acestui capăt de cerere ca urmare a dispunerii rezoluţiunii antecontractului nu este de natură să producă consecinţe juridice, deoarece art. 294 alin. (1) C. proc. civ. prevede expres că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivele de apel formulate de apelanţii T.M.D. şi T.D., instanţa de apel a apreciat că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cât priveşte cererea de a se constata că suma achitată cu titlu de avans de către reclamantă este în cuantum de 67.500 euro, s-a reţinut, din interpretarea literală a art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, că intenţia părţilor a fost în sensul ca avansul să fie în cuantum de 5.000 euro iar suma de 495.000 reprezintă rest de preţ.

Mai mult, aceeaşi concluzie se desprinde şi din coroborarea clauzelor de la art. 4.2 cu ale art. 8.2, unde de asemenea se face referire la avans (deci la suma de 5.000 euro), iar nu la suma achitată de promitenta cumpărătoare până la data desfiinţării contractului, din coroborarea acestor două prevederi contractuale reieşind că părţile au înţeles ca în situaţia în care contractul nu se încheie din culpa promitentului cumpărător, acesta să piardă cu titlu de daune interese avansul achitat de 5.000 Euro.

Faptul că aceasta a fost intenţia reală a părţilor este confirmat şi de înscrisurile ce constituie anexele 2-6 la cererea de chemare în judecată, în care reiese că sumele achitate ulterior de către apelanta-reclamantă au fost cu titlul de „plată parţială”.

Faptul că reclamanta – pârâtă a plătit suma de 62.500 euro anterior datei scadenţei (data încheierii contractului în formă autentică) nu are semnificaţia faptului că şi această sumă ar urma regimul juridic al arvunei, prevăzut de art. 1298 C. civ. Curtea apreciază că, întrucât termenul de plată al sumei de 495.000 euro a fost prevăzut exclusiv în favoarea pârâţilor-reclamanţi, reclamanta – pârâtă putea face în mod valabil o plată anticipată, fie şi parţială, fără ca aceasta să presupună acordul său ca sumele achitate în mod anticipat în mod voluntar să intre sub incidenţa prevederilor art. 8.2 din antecontract.

Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate şi motivele de apel invocate de pârâţii-reclamanţi prin care aceştia au criticat respingerea cererii lor de acordare a daunelor morale.

S-a avut în vedere că în cauză sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, şi că prin prevederea clauzei de la art. 8.2, date fiind şi prevederile art. 1298 C. civ., părţile au înţeles să evalueze anticipat prejudiciul pentru neexecutarea culpabilă de către promitentul-cumpărător a obligaţiei asumate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că între neexecutarea de către reclamanta-pârâtă a obligaţiei asumate, de a cumpăra un bun imobil – teren şi prejudiciul moral invocat de către pârâţii-reclamanţi (faptul că s-au mutat din casa unde locuiau într-o locuinţă închiriată, că ar fi împrumutat bani pentru modernizarea casei, pe care nu i-au putut restitui, ceea ce Ie-a atras o serie de neajunsuri de ordin moral) nu există legătură de cauzalitate directă, întrucât, în cauză, s-a interpus un alt lanţ cauzal, determinat de decizia unilaterală a pârâţilor-reclamanţi de a se muta din casa în care locuiau şi de a o moderniza, decizie care Ie-a aparţinut pârâţilor reclamanţi în mod integral şi nu a fost determinată de către reclamanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

I. În recursul lor, recurenţii-pârâţi T.M.D. şi T.D. au adus următoarele critici deciziei recurate.

1. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că intenţia părţilor, cu ocazia plăţii sumelor de bani, plăţi intervenite ulterior semnării antecontractului, nu a fost aceea de a califica aceste plăţi ca arvună ci ca parte din preţ.

Recurenţii – pârâţi au susţinut că, cu toate că în procesele verbale de predare a acestor sume de bani a fost făcută menţiunea „plată parţială”, ambele părţi au considerat aceste plăţi ca făcând parte din avans, preţul urmând să intervină numai la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

S-a apreciat de către recurenţii-pârâţi că numai în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate ar putea fi vorba de părţi ale plăţii, în cauza de faţă plăţile efectuate nu puteau fi calificate decât ca făcând parte din avans.

Recurenţii – pârâţi au considerat că această critică se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

2. În mod greşit instanţa de apel a respins cererea privind acordarea daunelor morale.

În acest sens, recurenţii-pârâţi au arătat că acordarea acestor daune morale are la bază săvârşirea unui fapt ilicit săvârşit de către reclamantă, pe care instanţa de apel nu l-a observat, şi anume inducerea în eroare a pârâţilor, de către reclamantă, cu privire la situaţia imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, motiv pentru care pârâţii şi-au părăsit casa în care locuiau, fiind nevoiţi să împrumute sume de bani, pe care nu le-au mai putut restitui, această situaţie făcând să decadă, ca prestigiu, în faţa prietenilor şi a celor de la care au împrumutat bani.

Recurenţii – pârâţi au arătat că aceste critici se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Recurenta-reclamantă SC G.I. SRL a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiva dispoziţiilor art. 1019, 1020 şi 1021 C. civ.

Astfel, potrivit practicii judiciare, rezoluţiunea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligaţiilor de către o parte contractantă, are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestaţiilor.

Acest principiu a fost ignorat de către instanţa de apel, pe motiv că are caracter accesoriu în raport de capătul principal al cererii de chemare în judecată, care a fost respins, şi respectiv că nu a fost solicitată repunerea în situaţia anterioară de către pârâţi, în cererea reconvenţională, însă aceştia au solicitat să se constate faptul că plăţile efectuate de către reclamantă au fost achitate cu titlu de avans.

Reclamanta a mai apreciat că instanţa de apel, deşi a respins solicitarea de a fi calificată drept arvună suma de 67.500 euro, nu a înţeles să lămurească situaţia acestei sume, care a rămas în patrimoniul pârâţilor, fără justificare legală.

2. Soluţia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare a situaţiei de fapt.

Astfel, în ce priveşte a doua cerinţă a teoriei impreviziunii, cea referitoare la momentul intervenirii evenimentului imprevizibil, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că momentul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică a fost amânat din culpa promitenţilor vânzători, care nu au pus la dispoziţie toate documentele la timp, în vederea efectuării raportului de verificare necesar pentru obţinerea finanţării, din probele administrate în cauză rezultând că pârâţii sunt singurii vinovaţi de faptul că termenul prevăzut pentru perfectarea actului a fost depăşit.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce priveşte recursul formulat de recurenţii-pârâţi T.M.D. şi T.D.

1. Prima critică nu poate fi reţinută.

În primul rând, recurenţii-pârâţi au încadrat în mod greşit această critică în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., articol care se referă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, or, în speţa de faţă recurenţii-pârâţi nu critică natura juridică a actului în sine, care este un antecontract de vânzare – cumpărare, deci o promisiune bilaterală, sinalagmatică de vânzare – cumpărare, ci interpretarea greşită a unor clauze din contract, respectiv a dispoziţiilor art. 4.2 din antecontract.

În acest sens, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor respective, care se referă la plata avansului de 5.000 euro, suma de 67.500 euro, făcând parte din preţul stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare.

Astfel, în mod legal instanţa de apel a stabilit că termenul de plată al sumei ce constituie cuantumul preţului a fost prevăzut exclusiv în favoarea pârâţilor şi că reclamanta putea face, în mod valabil, plata anticipată, fie şi parţială, fără ca aceasta să presupună acordul său ca sumele achitate în mod anticipat, să intre sub incidenţa art. 8.2 din antecontract, suma ce intră sub incidenţa acestui articol fiind doar cea de 5.000 euro, prevăzută în art. 4.2 din antecontract, numai pentru aceasta fiind aplicabil regimului juridic al arvunei, prevăzut de art. 1298 C. civ.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.

Aşa după cum, în mod legal, a reţinut şi instanţa de apel, între părţi au fost stabilite relaţii contractuale, astfel că eventualele prejudicii pot fi stabilite numai pe baza clauzelor contractuale.

Recurenţii-pârâţi au invocat existenţa unei răspunderi delictuale civile, însă aceştia nu au reuşit să demonstreze nici existenţa faptului ilicit, respectiv inducerea lor în eroare, de către reclamantă, prin neîncheierea contractului la termenul stabilit, acest fapt putând constitui doar o eventuală neîndeplinire a obligaţiei contractuale şi nu o faptă ilicită, nu au demonstrat nici existenţa prejudiciului pretins, ci doar l-au afirmat, şi nu au demonstrat, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, nici existenţa unei legături de cauzalitate directă între aşa-zisa faptă ilicită şi pretinsul prejudiciu.

II. În ce priveşte recursul formulat de reclamanta SC G.I. SRL.

1.Prima critică nu poate fi reţinută.

Este adevărat că rezoluţiunea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligaţiilor de către o parte contractantă, are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestaţiilor, însă, în ce priveşte cererea formulată de către reclamantă, aceasta a fost respinsă, fiind evident faptul că în ce priveşte această cerere nu se putea dispune repunerea în situaţia anterioară, iar în ce priveşte cererea reconvenţională, pârâţii nu au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Este adevărat că în această situaţie, cât timp instanţa de apel a stabilit că suma de 67.500 euro, a fost plătită cu titlu de preţ parţial şi nu cu titlu de avans, pârâţii se află în situaţia de a se îmbogăţii fără just temei cu această sumă, însă reclamanta are la îndemână o acţiune separată, fondată tocmai pe principiul îmbogăţii fără justă cauză.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.

Astfel, aceasta nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, cu privire la faptul că, potrivit practicii judiciare, în ce priveşte teoria impreviziunii, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că evenimentul imprevizibil a intervenit după momentul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică, amânarea acestui moment producându-se din culpa pârâţilor, astfel că nu se poate aprecia că evenimentul imprevizibil nu s-ar fi produs între momentul încheierii contractului şi data stabilită pentru executarea acestuia.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 au fost abrogate pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., astfel încât în calea de atac, extraordinară, a recursului, nu poate fi analizată decât nelegalitatea deciziei recurate, nu şi netemeinicia acesteia.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC G.I. SRL şi de pârâţii T.M.D. şi T.D. împotriva deciziei civile nr. 31/2012 din 24 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 24 ianuarie 2013.