Inalta Curte de Casatie si Justitie, analizand sustinerile din dosarul dedus judecatii a constatat ca: raportat la art. 1270 C. civ., potrivit caruia contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante, ca atare, judecatorii sunt obligati sa le aplice asa cum au fost concepute si redactate de participantii la incheierea conventiei. Rezulta din actele dosarului ca intimata a refuzat sa execute voluntar contractul, opunandu-i creditoarei clauze ale conventiei care in opinia sa ii dau dreptul sa nu acorde despagubiri.
Din dispozitiile cap. XI rezulta ca asiguratul are obligatia sa reclame evenimentul cel mai tarziu in termen de 5 zile de la data producerii riscului asigurat. Sub cuvant ca aceste dispozitii nu au fost respectate, s-a retinut de catre instantele devolutive ca desi aceasta clauza nu exonereaza de raspundere, sanctiunea pentru nerespectarea acestei obligatii da dreptul asiguratorului sa refuze plata primei de asigurare.
Instantele anterioare au acceptat aceasta sustinere fara sa observe dispozitiile Cap. XIII art. 13.6, care stabilesc ca asiguratorul are dreptul sa refuze plata despagubirii daca din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau marimea si intinderea pagubei.
Asadar, instantele aveau de observat ca asiguratorul nu poate opune un refuz de plata a despagubirii decat in situatia in care s-ar fi dovedit ca nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau marimea si intinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia. In alte cuvinte, ignorand aceste prevederi ale clauzei din Cap. XIII art. 13.6 instantele anterioare au stabilit o situatie de fapt neconforma cu vointa manifestata in conventie, solutiile fiind rezultatul faptului ca nu s-au concentrat pe identificarea intentiei comune a partilor la momentul incheierii contractului.
Dintr-un alt punct de vedere, in interpretarea contractului de asigurare, instantele devolutive au retinut ca asiguratul nu a reusit sa dovedeasca prin probe concludente si pertinente certitudinea comunicarii de primire de catre intimata-parata a celor trei instiintari privind producerea riscului asigurat.
Aceasta modalitate de interpretare in favoarea asiguratorului nu constituie o regula care se aplica fara sa se tina seama de clauzele supuse interpretarii. Prin urmare, in dubio pro reo este semnificatia prevederilor art. 1269 C. civ., care impune ca regula de interpretare a contractelor atunci cand se cauta intentia comuna a partilor.
Prin urmare, interpretarea poate fi facuta si impotriva asiguratorului.
Avand in vedere considerentele aratate, Inalta Curte de Casatie si Justitie, in temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a admis recursul, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare cu recomandarea de a administra probe noi care sa stabileasca cu exactitate situatia de fapt in functie de intentia partilor, concretizata in clauzele contractuale mai sus mentionate.